„Noiembrie 2007. Frig, toamna. Eram la Vaslui impreuna cu colegii mei din Romanian Piano Trio, cantand pe scena Casei de Cultura a Sindicatelor muzica de Sibelius si Grieg. Public numeros, venit in primul rand din curiozitate: „cine-or mai fi si astia, de s-au trezit sa ne cante noua Sibelius?” Le vorbim, le explicam cate ceva despre noi, despre muzica clasica si atmosfera incepe sa se mai relaxeze. Pana intr-acolo incat la sfarsitul concertului nu mai voiau sa ne lase sa plecam; doua, trei bisuri n-au fost suficiente!
Dupa concert primesc un telefon pe care-l asteptasem cu infrigurare luni de zile: vioara Stradivarius este in fine gata, contractul de asigurare a fost semnat si sunt asteptat a doua zi la prima ora la Bucuresti la Ministerul Culturii pentru a primi vioara si a semna contractul cu Ministerul! Ne-am strans cu totii lucrurile in graba, ne-am suit in masina si am pornit cu viteza maxima spre Bucuresti. Era o intalnire la care nu as fi vrut cu niciun chip sa intarzii.
A doua zi, la prima ora, sosesc la minister, dornic sa vad pentru prima data vioara si sa vad cum suna. Pana la acest moment magic insa trebuiau semnate actele de comodat. Prin urmare, sunt poftit intr-un birou unde ma astepta o echipa de doi avocati de la minister, carora li s-a alaturat in scurt timp o noua echipa, tot doua persoane, reprezentand filarmonica. Incepe o discutie presarata cu termeni juridici, zeci de pagini de acte incep sa-mi fluture prin fata ochilor… Patru avocati contra un violonist – era putin cam mult! Imi vine o idee salvatoare: varul meu Arin este avocat, poate m-ar putea ajuta el. Am noroc: il prind la telefon inainte sa fi plecat la tribunal, ii spun in cateva cuvinte despre ce e vorba si el ma linisteste imediat: “vin chiar acum”.
Intre timp, in birou lucrurile se incalzisera serios, aparusera puncte de vedere divergente, discutiile se purtau intr-o limba aproape necunoscuta mie, asa ca m-am resemnat sa astept. In mai putin de 20 de minute Arin a sosit insotit de o colega de la biroul lui, si ca prin farmec lucrurile au inceput sa se ordoneze: documente lipsa apareau fara intarziere, divergentele au fost conciliate, totul incepuse sa prinda forma! Eu priveam doar si ma simteam pe deplin inteles si aparat. Redactarea contractului a prins un ritm din ce in ce mai accelerat, aproape frenetic, trebuia sa fim gata pana la conferinta de presa programata la ora 11. Jurnalistii erau deja adunati, nenumarate camere de luat vederi, laptop-uri de pe care se transmiteau stiri live, o lume extrem de activa si de nerabdatoare.
Intre timp, noi ne luptam cu imprimante care nu mai functionau, nu gaseam mapele potrivite pentru documente, nu mai pridideam cu semnarea sutelor de pagini…
Totul se sfarseste cu bine, primesc vioara, scoasa dintr-un fel de sarcofag metalic pazit de jandarmi, si incepe conferinta de presa.
Undeva, in sala, il stiam pe Arin, privindu-ma incurajator. Eram foarte emotionat, am reusit insa sa cant pe Stradivarius in fata tuturor. Au urmat interviuri, transmisiuni in direct, alte interviuri. Conferinta s-a sfarsit si incet-incet, ziaristii au inceput sa plece. In cele din urma, m-am trezit singur cu Stradivarius-ul in holul ministerului, intrebandu-ma „acum incotro?”. Dintr-o data vioara imi parea ca o bomba cu ceas, iar dupa fiecare copac din parcul Herastrau parca se ascundea cate un mafiot rus, gata sa mi-o fure!

Nu eram insa singur; Arin ma asteptase. Ne-am felicitat reciproc si am pornit impreuna, noi doi si vioara, catre… Mexic? Nu, nu Mexic, amandoi avem foarte multe de facut aici. Aici acasa. In Romania”. Alexandru Tomescu mărturiseşte că s-ar bucura din tot sufletul ca vărul său Arin Avramescu să ajungă în Senatul României unde ar avea un cuvânt greu de spus.