Mulţi se întreabă de ce în societăţile occidentale – de pildă, în Germania -ordinea civică este respectată, fiind un fapt curent. Răspunsul este simplu: legea este aplicată de autorităţi cu maximă seriozitate şi promptitudine.
„Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”. (Alex Creţiescu)
„Acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul.” (Georgio del Vecchio)
Funcţionarea durabilă şi eficientă a oricărei societăţi democratice este legată în mod indisolubil de existenţa „statului de drept”, care defineşte o formă democratică de guvernământ în care autorităţile statale învestite cu prerogative de putere publică se supun dreptului, acţionând în coordonatele legii. În acelaşi timp, este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor, regulilor; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, protecţia ordinii democratice liberale, ordinea juridică. În Franţa, acest concept a fost asociat principiului legalităţii din timpul Revoluţiei franceze, aflându-se în antiteză cu arbitrariul regal („L’état c’est moi”, atribuit lui Ludovic al XIV – lea), desemnând ideea conformităţii deciziilor adoptate de autorităţile administrative cu ansamblul regulilor de drept. Iar în Marea Britanie, termenul „rule of law”, specific sistemului de drept englez, semnificând domnia legii, a caracterizat sistemul constituţional ulterior perioadei absolutismului regal şi se traduce prin supunerea administraţiei sistemului de drept aplicabil (common law). La nivel comunitar, principiul statului de drept – apreciat ca fiind coloana vertebrală a democraţiei constituţionale moderne şi una dintre principalele valori ale tradiţiilor constituţionale comune ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene – a fost consacrat prima dată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), statul de drept a fost definit ca valoare comună a UE.
Din această perspectivă, întreaga activitate a autorităţilor administrative trebuie să fie guvernată întotdeauna de imperativul satisfacerii interesului general al societăţii (interesului public). Noţiunea de „interes public” – izvorând dintr-o dublă tradiţie, respectiv cea creştină (a binelui comun) şi cea laică (a voinţei generale) – constituie atât un principiu de funcţionare a aparatului de stat, cât şi o limită instituită exerciţiului acestuia. Mai întâi, reprezintă un atribut al puterii statale, întrucât societatea presupune un sistem de reguli şi sancţiuni cărora cetăţenii acceptă să li se supună. În acest sens, este deosebit de concisă şi profundă, dincolo de parfumul exprimării arhaice, formularea lui Alex Creţiescu în „Comentariu alu Codiciloru României”, de la 1865 „Nu este destulu a organisa Statulu prin legi, trebue ca acele legi să se observe; acesta este obiectulu dreptului penale”.
Una dintre funcţiile esenţiale ale statului de drept priveşte reglementarea relaţiilor sociale care se stabilesc între cetăţeni şi conduita acestora în calitate de membri ai unei colectivităţi, prin instituirea ordinii de drept. Sistemul normelor de drept – formă a controlului social – exprimă voinţa statală, acestea fiind edictate şi sancţionate de stat, au caracter general şi obligatoriu, iar în cazul încălcării prescripţiilor acestora – dată fiind necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate – devine aplicabilă forţa de constrângere a statului (coerciţia statală).
Constrângerea, respectiv caracterul coercibil al dreptului a fost definită drept „ansamblul măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a preveni săvârşirea de fapte antisociale, de a sancţiona comiterea unor asemenea fapte, de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de a asigura executarea obligaţiilor acestora” (V. Vedinas) şi diferenţiază normele de drept faţă de normele morale şi cele sociale. Cu privire la acest aspect, filosoful juridic italian Georgio del Vecchio afirma că „acolo unde lipseşte constrângerea, sancţiunea, lipseşte dreptul”.
Fundamentul aplicării sancţiunii este reprezentat de fapta ilicită, comportamentul antisocial, prin care se aduce atingere valorilor sociale fundamentale, conduita prin care sunt încălcate normele de drept şi care antrenează răspunderea juridică a persoanelor vinovate de nesocotirea acestora, cu consecinţa suportării anumitor consecinţe juridice (aplicarea unor sancţiuni). În acest sens, istoricul şi juristul german Th. Mommsen definea pedeapsa drept „răul pe care îl impune statul celui care a înfrânt prescripţia sa”.
Ne permitem să preluăm tabloul general al sancţiunilor aplicabile: Pedepse – sancţiuni proprii dreptului penal, aplicabile infractorilor care săvârşesc fapte prin care sunt periclitate în mod grav valori sociale fundamentale: viaţa, libertatea, bunurile etc; Măsurile de siguranţă – sancţiuni de drept penal având caracter eminamente preventiv; Măsurile educative – sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor minori, având ca finalitate corectarea procesului educativ al acestora; Sancţiunile contravenţionale – cu caracter administrativ, aplicabile în cazul nerespectării valorilor sociale care nu sunt protejate de legea penală, având o gravitate şi un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunilor.
Nu întâmplător amintim faptul că aplicarea sancţiunilor de către autoritatea statală este guvernată de următoarele funcţii: legală (se aplică conform actelor normative care le stabilesc şi în limitele prevăzute de acestea, conform principiului nici o pedeapsă fără lege – „nulla poena sine lege”); represiv – aplicativă: implică resimţirea unei suferinţe personale de către făptuitor, de unde şi „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei”; preventivă: sancţiunea ce constituie un avertisment ante factum pentru cei tentaţi să nesocotească normele juridice; educativă: urmărindu-se îndreptarea făptuitorului şi corijarea comportamentului social viitor al acestuia.
În materia sancţiunilor contravenţionale aplicabile, abordarea comparativă a diferitelor sisteme de drept relevă faptul că unele fapte care în legislaţia franceză sau spaniolă sunt calificate ca fiind contravenţii (lovirea uşoară, furtul simplu, însuşirea bunului găsit sau nerespectarea dispoziţiilor preşedintelui completului de judecată), potrivit legislaţiei române, acestea constituie infracţiuni. Este de reţinut faptul că în unele state, precum Ungaria şi Republica Moldova, contravenţiile sunt reglementate de Coduri contravenţionale, în timp ce în alte state (Franţa, Spania), faptele contravenţionale sunt prevăzute alături de crime şi delicte în Codurile penale.
În România nu este reglementată „recidiva contravenţională” şi „cazierul contravenţional”. În schimb, în Belgia, amenzile se dublează în cazul persoanelor care încalcă legislaţia contravenţională a statului respectiv mai mult de o singură dată. În ţara noastră, instituţia transformării amenzii contravenţionale neachitate în închisoare contravenţională a fost desfiinţată din anul 2003, fiind înlocuită de măsura prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Cu toate acestea, instituţia închisorii contravenţionale este menţinută în unele sisteme de drept din Uniunea Europeană; de asemeni Serbia (pentru depăşirea vitezei legale), în unele purtând însă alte denumiri (recluziune în Spania sau arest contravenţional în Republica Moldova).
Se poate vorbi despre o lipsă de eficienţă a „prestării unei activităţi în folosul comunităţii” în societatea românească actuală, deşi aceasta este practicată cu succes în multe ţări din Uniunea Europeană (ca urmare a beneficiilor sociale şi a impactului moralizator resimţite). Astfel, în Franţa, aceasta este numită „muncă în interes general” şi presupune exprimarea acordului prealabil al contravenientului în faţa instanţei, în sensul executării acestei sancţiuni. De asemeni, „sistemul de drept francez” prevede în mod inovator o altă sancţiune aplicabilă ca alternativă la pedeapsa închisorii, aşa-numitul „stagiu de cetăţenie sau de educaţie civică”, care implică desfăşurarea de către autorul faptei ilicite, pe cheltuiala sa, a unei activităţi în cadrul unui serviciu comunitar (social, sanitar sau profesional). Această sancţiune este aplicabilă şi minorilor având vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Reţinerea permisului de conducere ajunge până la o perioadă de un an în Anglia, doi ani în Polonia şi trei ani în Franţa, iar sancţiunea drastică a confiscării autoturismului se aplică în Anglia şi Olanda pentru viteză excesivă, iar în Anglia pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice. În Statele Unite ale Americii (California) – fapta de „vandalism” este calificată delict sau contravenţie în funcţie de prejudiciul cauzat. În Spania există o sancţiune specifică – zilele-detenţie – aplicabilă în cazul contravenţiilor contra patrimoniului, în funcţie de valoarea bunurilor prejudiciate. De asemeni, există „sancţiunea localizării permanente” pe o perioadă cuprinsă între 20 şi 60 zile, în cazul contravenţiilor contra ordinii publice. În Italia, o sancţiune similară localizării permanente este „semidetenţia”, implicând obligarea contravenientului de a desfăşura cel puţin 10 ore pe zi activităţi utile comunităţii din care face parte.
Poate că mai mult ca oricând, conaţionalii noştri ar trebui să reflecteze la exigenţele statului nostru de drept şi la respectarea legilor ţării, cu toate binefacerile, cât şi consecinţele pe care le-ar aduce nerespectarea lor.
Av. Arin Alexandru Avramescu