Aplicarea sancţiunilor penale, indiferent de caracterul acestora, are ca scop prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Anumite sancţiuni penale presupun executarea în regimul detenţiei (privativ de libertate, în sistem penitenciar), în timp ce altele se înfăţişează drept „alternative la pedeapsa închisorii”.

Este de remarcat că la nivel comunitar şi internaţional există o serie de reglementări juridice care promovează necesitatea implementării sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, dintre care amintim Regulile de la Tokyo, Regulile de la Beijing, Recomandarea Comitetului de miniştri al statelor membre UE nr. (92) 16, referitoare la Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se subsumează categoriei sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii şi în acest context se impune a fi percepută ca având fizionomia unei adevărate pedepse în sensul Art. 52 din Codul Penal: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”.

Raţiunile de politică penală care fundamentează adoptarea acestei măsuri se axează în principal pe paradigma justiţiei restitutive (în antiteză cu cea a justiţiei represive clasice), care apreciază că scopul pedepsei aplicate poate fi atins în absenţa executării efective a acesteia, dată fiind periculozitatea scăzută a condamnatului, dublată de încrederea în posibilitatea îndreptării acestuia într-o anumită perioadă de timp (termen de încercare).

Nu trebuie omise consecinţele negative pe care le implică privarea de libertate şi ne referin la impactul puternic asupra status-ului psiho-fizic, înstrăinarea faţă de familie şi modul său de viaţă, contactul cu infractori recidivişti ş.a.
Corelativ, au fost reţinute avantajele incontestabile de natură socială şi economică pe care le relevă neexecutarea pedepsei prin privarea de libertate: evitarea stigmatizării infractorilor şi etichetarea lor ca „răufăcători”, reabilitarea comportamentală şi reinserţia socială a condamnaţilor, rezolvarea problemei supraaglomerării penitenciarelor, precum şi reducerea costurilor aferente suportate de contribuabili.
Iată ce spunea profesorul Traian Pop, întemeietorul Catedrei de ştiinţe penale a Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai şi unul dintre cei mai importanţi participanţi la redactarea Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală din 1936, de la a cărui trecere în nefiinţă s-au comemorat recent 50 de ani: „În baza principiului necesităţii apărării sociale şi al individualizării, tratamentul şi măsurile de apărare socială în contra criminalilor, de obicei profesionali, primejdioşi, recidivişti, vor diferi de cele contra criminalilor primari, ocazionali şi pasionali. La aceste trei categorii din urmă poate fi cazul, că nu este necesar, ca să se execute pedeapsa, fiindcă nu au nevoie de reformare, îndreptare, nu sunt corupţi, perverşi, ci de un avertisment sau chiar de o intimidare. Această funcţiune o poate îndeplini uneori mai bine pedeapsa suspendată, decât cea executată”.

Câteva consideraţii istorice

În provinciile din Vechiul Regat, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată, cu caracter general, după mai multe încercări, abia în Codul Penal din 1936. Cu toate acestea, instituţia a fost reglementată cu caracter restrâns pentru o anumită categorie de infracţiuni, prin Legea conflictelor de muncă din 1920 şi Legea sindicatelor profesionale din 1921. Dispoziţii referitoare la această instituţie au existat si în legislaţia aplicabilă pe atunci în Transilvania, care prin Legea XXXVI din 1908, cunoscută şi sub denumirea de „Novela Penală”, a adoptat instituţia condamnării condiţionate. Potrivit „Novelei Penale”, nu puteau beneficia de suspendarea executării pedepsei cei condamnaţi la pedeapsa temniţei grele sau recluziunii, cei care mai suferiseră o condamnare pentru crimă şi cei care săvârşiseră infracţiuni din motive josnice.

Legislaţia penală din provinciile româneşti aflate sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar a adoptat şi sistemul eliberării cu punere la încercare. A fost consacrat prin acesta sistemul original al condamnării condiţionate, din sistemul anglo-american, în care se suspendă pronunţarea hotărârii de condamnare şi nu executarea pedepsei. Măsura constă în lăsarea minorului, cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani, în libertate condiţionată pe timp de probă de un an, fără ca instanţa să pronunţe hotărârea de condamnare.

În Codul Penal din 1936 (Carol al II-lea) sediul materiei se află în Cartea I, cuprinzând dispoziţii generale, şi anume în Titlul III, care tratează despre pedepse. Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost reglementată prin dispoziţiile articolelor 65-69. Suspendarea putea fi acordată numai dacă pentru fapta săvârşită era aplicată o pedeapsă corecţională.
Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, păstrând concepţia franco-belgiană în forma iniţială, este prevăzută, cu unele mici modificări, în Codul Penal în vigoare din 1969.

Repere de Drept comparat

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este reglementată în diferite sisteme de drept la nivel comunitar şi nu numai, existând particularităţi în privinţa condiţiilor de acordare a acesteia.

În sistemul francez de Drept, suspendarea executării pedepsei cu regim de punere la încercare ţine seama de următoarele coordonate: sfera de aplicare vizează exclusiv infracţiunile de drept comun (crimele sau delicte); pedeapsa închisorii nu depăşeşte cinci ani; termenul de încercare este cuprins între 18 luni şi trei ani; instanţa are posibilitatea de a dispune măsuri de asistenţă (care pot îmbrăca forma ajutorului cu caracter social).

În Dreptul englez, este consacrată instituţia scutirii condiţionate de aplicarea pedepsei, aplicabilă în cazul în care: persoana săvârşeşte o infracţiune a cărei pedeapsă nu este stabilită în mod expres; circumstanţele comiterii faptei şi personalitatea infractorului dovedesc iraţionalitatea aplicării pedepsei; adoptarea unei măsuri de probaţiune (care implică supravegherea şi asistenţa condamnatului) ar fi prea severă; termenul de încercare este de maxim trei ani.

În Germania, suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în următoarele împrejurări: pedeapsa închisorii este de cel mult un an; infractorul prezintă un „prognostic favorabil”, prin raportare la datele privind personalitatea şi comportamentul persoanei în trecut, conduita postcondamnatorie, dar şi intenţia de a repara prejudiciul cauzat; termenul de încercare variază între doi şi cinci ani; instanţa poate impune condamnatului executarea anumitor obligaţii, cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat sau prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.

În Elveţia, se întâlneşte o instituţie similară, denumită „condamnare condiţionată”, aplicabilă în următoarele condiţii: pedeapsa închisorii este de maxim 18 luni; condamnatul repară prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii; instanţa poate ordona supravegherea condamnatului. Condamnarea condiţionată nu se aplică persoanelor care, în decurs de cinci ani până la comiterea infracţiunii, au mai executat o pedeapsă în regim privativ de libertate pe o durată de cel puţin trei ani, pentru o infracţiune comisă cu intenţie, indiferent dacă pedeapsa a fost aplicată de o instanţă elveţiană sau a altui stat.

În Japonia, acordarea suspendării executării pedepsei este supusă verificării următoarelor condiţii: aplicarea pedepsei închisorii, însoţită sau nu de munca silnică, de maxim trei ani, iar în cazul amenzii, în cuantum de cel mult 5.000 yeni; lipsa condamnării anterioare a infractorului la pedeapsa închisorii fără muncă silnică sau la o pedeapsă mai aspră; dacă există o asemenea condamnare, lipsa unei alte condamnări în decurs de cinci ani de la executarea sa; termenul de încercare variază între unu şi cinci ani; supunerea condamnatului la supraveghere pe durata termenului de încercare.

Arin Alexandru Avramescu, avocat